o zi minunată

Azi pot să spun cu mâna pe inimă că am avut o zi minunată chiar dacă am dormit doar 6 ore și am vorbit toată ziua prin semne încă mă doare gâtul și nu pot vorbi. dar ziua a fost superbă. în sfârșit am găsit haine pe mărimea mea că am tot colindat magazinele o lună întreagă și pt scheletici alde mine haine de iarnă la raionul pt maturi nu prea sunt nici acum nu-mi pot lua ochii de la rochiile mele colorate timpul a ținut cu noi și am avut parte de o plimbare minunată chiar dacă ajunsă acasă nu-mi mai simțeam picioarele.

cea mai frumoasă parte a zilei, a serii de fapt, a început când mama a început să frământe aluat. aluatul creștea, crema se bătea și amintirile curgeau. mama mi-a copt azi trandafiri, prăjiturile copilăriei mele și am depănat împreună amintiri din copilăria mea și tinerețea ei. o seară minunată plină de liniște, pace și arome de poveste.

in sfarsit EU

Eu n-am zburat si n-am avut atata soare in ochi nici cind eram indragostita si fluturii din stomacul meu nu ma lasau sa dorm sau sa maninc tot din farfurie. Si acum chiar nu-mi arde de dragoste si nci insarcinata nu-s (desi mi-as dori enorm de mult), nici la loto n-am castigat si visul meu de a avea propriul meu cuibusor d enebunii si placeri inca e departe de a fi real. Da simt ca m-am nascut a doua oara si atita liniste si zimbet n-am mai avut de muuuuultaaaa vreme, maia les ca am nimerit intr-o situatie tare prosteasca.

N-am nimic acum, dar totusi am inteles ca pot avea atit de multe daca imi schimb atitudinea cum spunea cineva care nu ma cunoaste si pe care n-o cunosc decat virtual.

Eu pur si simplu simt ca mi-am apucat viata de manuta si cum mergem, sarim mai bine zis, pe acelasi drum, sau mai bine zis bordura varuita cu alb Suntem impreuna in sfarsit si nu mai merge una pe un drum si alta pe alt drum.

Ma simt bine cu noua EU si sper sa ramana cu mine cat mai mult timp cu putinta. Nu pot intelege cum am putut sa fiu atat de oarba pana acum Se pare ca in cazul meu suferinta a fost utila in sfarsit.

P.S: în fiecare seara (mai bine zis dimineata) cand merg la culcare imi amintesc de noaptea cind te intrebam nu stiu ce prostii si tu taceai si eu tot ii dadeam inainte cu intrebarile si tu taceai incapatinat dupa care miai spus ca atunci vorbeai cu Dumnezeu si cand taci sa nu te deranjez. Ei bine de cand am inceput si eu sa vorbesc cu Dumnezeu sunt mai linistita

cutremur

nici acum nu-mi pot scoate din urechi sunetul infernal care m-a trezit de dimineata. credeam ca o sa cada dulapul peste mine si nu intelegeam de ce patul se misca. nici nu stiu cind am ajuns in hol sub usorul usii. dormeam dar creierul meu a inteles pina la urma ca e cutremur. desi tremuram ca varga de spaima nu-mi puteam lua ochii de la petele de lumina de pe pereti. apa din acvarium facea valuri si sarmanii pestisori erau agitati rau de tot. numai pisicul nu avea nici un stres si si-a continuat somnul dupa ce mi-a tras o privire linistitoare. cu vocea gatuita si inima gata sa-mi sara din piept m-am bagat inapoi in pat. m-am gandit ca daca o fi sa-mi cada tavanul in cap va cadea fie ca stau pe scaun la bucatarie sau in pat cu capul pe perna, mai ales ca nu dormisem de doua nopti. oboseala m-a ajuns din urma si am adormit imediat. am eu talent nemaipomenit de a -mi provoca singura insomnii cu framantari si ganduri. stiu ca la voi ninge si e frig da la mine aici e soare si pamantul se cutremura. sper ca la noapte dorm.

timp

se spune că timpul le vindecă pe toate. adevărat, dar….în timp ce mi se strecoară printre degete fire de nisip din clepsidra timpului și văd cum se golește vinul din pahar mă întreb dacă am atâta timp să aștept.

izolarea prinde bine, dar…cu limită altfel riști să nu mai ieși din  mormântul singurătății pe care ți-l sapi cu bună știință, nesilită de nimeni.

lacrimile curăță ochii, dar până la o vreme, când apar durerile de cap și cafeniul din ochi nu se mai vede de la atâta roșeață e prostie curată.

amintirile sunt bune, dar…numai atunci când ai închis bine toate ușile ca să nu te pomenești cu curent în casa inimii și să te pomenești din nou electrocutat, paralizat, amorțit, îmbătrânit….deși mă apropii de 30 încă nu am fire albe și totuși m-am trezit azi dimineață că vreau să-mi vopsesc părul. n-am mai făcut-o de ani buni.

când simți că aripile îți cad jos și te doboară te ridică o pereche de cizme verzi cu tocuri

muzica…muzica și poezia au fost cele mai puternice religii ale mele până m-am rănit cu cioburi și le-am izgonit din casa mea. acum după aproape două luni de muțenie am dat volumul la maxim și mi-am uns sufletul cu sunetele mele dragi și vechi de pian și vioară. și mi-am amintit că mișcările de balet mă scapă de durerile mele interminabile de spate. oasele mele se lovesc unul de altul și mă trezesc cu ele învinețite.

am înțeles unde se ascunde liniștea și unde e locul potrivit pentru ea, dar deocamdată nu am nici o hartă care să mă conducă într-acolo. nu știu dacă m-am vindecat de nerăbdare, dar știu cât de multe greșeli am făcut până acum și știu că nu mai am voie să greșesc. nu mai am cum, altfel risc ca oamenii dragi mie să se lepede de mine ca de o rîie.

marea mea de aur…o găsesc în fiecare seară de la 4 la 6 într-un parc mult prea straniu pt mine. e atâta liniște pe cerul auriu roșcat la acea oră și e atâta primăvară pe drumul înverzit de iarbă și atât de gol ca și sufletul meu.

locuri frumoase…am văzut multe în anul care a trecut și în săptămânile primului an. mă pufnește râsul când unii mă invidiază și mă felicită pt viața mea frumoasă plină de călătorii. numai că nu întotdeauna lucrurile sunt așa cum par.

trecutul….trecutul nu se plânge pt că în timp ce stai cu fața la el, te întorci cu spatele la viitor. și eu am atâta nevoie de viață. vreau să trăiesc. vreau acasă. mi-i dor de trandafirii mei albi..

prietenii…sunt buni dacă îi accepți așa cum sunt.

iubirea…rămâne dacă știi să lupți, dacă luptă amândoi.

nervii…trec dacă realizezi că ei doar strică în loc să repare.

certurile…dispar dacă taci atunci când nu știi ce să spui sau spui doar prostii, cum știu să fac eu.

viața…e un chin, dar un chin frumos dacă știi să nu vezi cioburile și crengile uscate.

 

nervi

se întâmplă cu unii oameni niște ciudățenii greu de înțeles pt cei din jurul lor. se întâmplă așa ca atunci când pt unii viața merge mereu înainte și e mai plină ca niciodată, pt unii se întâmplă că se oprește în loc. văzusem aseară un reportaj despre un biet suflet care după câteva pierderi tragice pur și simplu a simțit că nu mai poate trăi ca înainte, deși avea o carieră de succes și bani bani, ei uite femeia asta s-a retras, pur și simplu s-a închis în casă pentru 21 de ani. atât a considerat ea că are nevoie pentru a-și reveni și viața ei s-a oprit în loc. ai mei m-au privit lung și după ce și-au dat cu părerea că eu probabil o înțeleg cel mai bine pe femeie m-au întrebat dacă și eu voi proceda la fel. cu siguranță mă voi izola, deja am început s-o fac, doar că nu pt 21 de ani. eu vreau să-mi revin mai curând. numai că….

se întâmplă atunci când ești un munte de nervi și frustrări și regrete și căutări de răspunsuri și soluții…se întâmplă când ești în așa stări și împarți spațiul cu niște nesuferiți mai nesuferiți decât tine, ei bine atunci te transformi într-un pericol social. brusc, pentru că nervii tăi sunt încordați la maxim și bunul tău simț e afectat de prostia celor cu care stai la masă..ei bine atunci brusc devii monstrul din casă, cea mai urâtă și mai needucată persoană. și chiar mă simt acoperită de păcate doar pentru că nu-mi pot ține cuvintele acasă în astfel de momente când sunt înconjurată de oameni cu care nu știu cum să mă port pentru că prostia și neștiința și obrăznicia lor întrece orice limite. și eu cu sabia dreptății în mână (ca de obicei) nu fac decât să cad tot mai jos și mai jos de parcă m-aș bălăci într-o apă murdară din care nu mai pot să ies.

ploi

Plouă mut și mărunt, peste case, peste drum…deschid palma, stropi adun, peste gânduri îi arunc și mă-mbrac cu haine groase, frigul să-l alung din casă…

Doar când nu ai doruri, doar atunci îți aparții în întregime…

povești

Probabil ești obosit și nu ai chef azi de plimbări printr-un oraș străin. putem rămâne acasă. azi am chef de povești. vreau să stau cu capul pe brațe, ale mele sau ale tale și să ascult…uite mi-am făcut și ceai fierbinte, avem și prăjituri și fructe și eu ca un copil cuminte am să te rog să-mi povestești ceva interesant. tu blând și calm ai să mă întrebi ce vreau să-mi povestești și eu privind prin ochii tăi spre geam voi da din umeri și zâmbind te voi ruga șoptit să-mi spui orice numai să alungăm tăcerea.

spune-mi o poveste despre ce se află dincolo de munții din fața mea, despre unde se duc norii de deasupra lor când obosesc. lor cine le spune povești? ce-i luminița de acolo? uite de după biserică, după brazii înalți lângă care stă proptită o macara. e prima stea sau doar un avion? clipește dar nu se mișcă și e sus sus. poate e un far pentru rătăciți.

oare pisicii visează? uite-l cum dă din urechi și mârâie cu ochii închiși. e atât de dulce când își pune capul în palma mea și adoarme mângâiat de mâinile mele uscate. se pare că e de la apa de aici căci n-avem praf în casă. nu mă voi uita sub brad de cadouri pentru că nu-l avem. pisicul l-ar da jos cu tot cu jucării. si-apoi e atât de primăvară aici încât parcă nu și-ar afla locul.

mai știi cerceii mei cu albastru? i-am lăsat acasă pentru că ziceam că mă întorc repede. mi-i dor de ei. îi purtam doar cu rochia mea albastră de primăvară și mi-am zis că până atunci mai este timp și eu mă voi întoarce și ei vor zângăni în ritmul pașilor mei plimbați prin chișinău.

uite luminița s-a stins. probabil era doar un avion care duce oameni cu gânduri, cu vise, cu daruri pentru cei dragi, cu așteptări, cu speranțe…..

căutări

cân eram mică mă pierdeam de multe ori între cearșafuri. de fapt nu știu prin ce minune îl întorceam pe dos și mă încâlceam printre materii și în toată zvîrcolirea și încercarea de a ieși din acel pătrat pe unde intra plapuma și picioarele mele rătăcite eu simțeam că mă enervez și mă sufoc în lupta cu cearșaful. aceeași stare de zvîrcoleală o am și acum și nu-i mai dau de capăt. am crescut și s-au înmulțit stările de rătăcire. ieri m-am rătăcit la propriu. plictisită de izolare într-o casă plină de oameni care nu intră în standardele mele, am ieșit pe ulițele orașului care m-a adăpostit. parcă știam traseul că mai fusesem pe aici, dar am scăpat o intersecție și în loc să merg la dreapta eu am ales stânga. m0au furat gândurile și imaginile caselor frumos aranjate pe străduțele înguste, pavate, curate, pline de verdeață și pomi cu fructe. aici e primăvară. și eu am rătăcit mai bine de două ore până am găsit drumul corect. oricum am mers alene, fără grabă pentru că știam pe unde ma aflu.

în fiecare zi văd munții imediat ce mă apropii de fereastra însorită. e mult soare aici și copaci înfloriți, iar eu rătăcită între gânduri. nu mă pot decide dacă să rămân aici sau să mă întorc acasă, chiar dacă nu mai am o casă mi-au rămas locurile și oamenii pe care-i știu. iar eu încă nu am nici putere, nici dorință de a cunoaște oameni și locuri noi.

 

sunt….

sunt destule citeva cuvinte spuse in citeva secunde ca sa ranesti pe cineva, ca să-i distrugi viața și e nevoie de câțiva ani ca să-și revină. cuvintele au putere chiar si atunci cand nu sunt rostite.

sensul vieții nu știu dacă l-a înțeles cineva dar știu că sunt case fără oameni și oameni fără case, orașe pustii și suflete golite, pomi de crăciun împodobiți și inimi frânte, mese îmbelșugate și bolnavi singuri pe paturile de spital, femei frumoase și curve șterse, bărbați slabi și oameni frumoși la suflet, mame nevoiașe și studente cu fuste scurte, haine scumpe și librării goale, vise colorate și zile fără soare……….

sunt străzi pe care nu mai vrei să calci pentru că te dor amintirile, te dor gândurile pe care le-ai avut când îți purtai pașii cu greu până acasă. sunt oameni puternici cu scopuri bine definite, cu trasee clare in viata si sunt oameni asa ca mine care nu stiu ce vor sau nu stiu cum sa obtina ce vor, care isi complica viata din plictiseala, din naivitate, din speranta…si lasa usa sufletului deschisa mai ales pentru cei care nu merita.

acum la sfarsit de an toata lumea trage linii si analizeaza anul care a trecut, isi fac planuri pentru anul care vine. eu nu vreau sa fac asta, eu nu astept sarbatorile si nici nu le simt pentru ca sunt amortita. cu siguranta a fost cel mai rau an din toata existenta mea. astept sa treaca durerea si stiu ca numai timpul poate vindeca si le aseaza pe toate la locul lor. si imi vine sa spun la toata lumea, sa strig mai degraba ce prostie am facut….din dragoste…ca sa-mi racoresc sufletul pus la incercari grele de atitea ori.

una peste alta acesta an a fost cu siguranta anul calatoriilor. m-am speriat cind le-am numarat. am facut citeva mii bune de km si m-am avantat cu capul inainte in tari straine uneori cu inima batand nebuna de fericire si iubire, alteori muta si surda si zdrobita de durere.

m-am autoexilat deja a doua oara intr-o tara a carei limba n-o cunosc dar care imi da libertate fara a pune prea multe intrebari si ma lasa sa-mi vindec ranile fara a ma certa. am gresit fata de mine in primul rand pentru ca nu pot trai fara iubire si pentru ca credeam ca am gasit-o.

de la anul care vine nu mai cer nimic. poate un loc de munca. din prostie am pierdut totul, tot ce am cladit in patru ani singura, cu propriile puteri am pierdut atat de usor, doar pentru ca am crezut si am sperat.

 

vreau

dacă am ajuns să vreau cercei noi și o frezură nouă plus fuste noi și colorate înseamnă că chiar e nevoie de o schimbare. cum mă sufocă tot filmul prost regizat în care am jucat atâta timp din propria mea prostie și insistență.

îmi place să stau câteodată cu ochii în pod și să mă întreb oare la anul pe vremea asta cum va fi? ce voi face? unde voi fi? și mereu sunt sigură că va fi mai bine decât acum.

mâine am două întâlniri importante, chiar de luni și sper să-mi aducă schimbări frumoase pentru că eu chiar am fost cuminte tot anul, mult prea cuminte și am așteptat mai mult decât trebuia. dacă ar putea moș crăciun să-mi aducă o pastilă de șters amintiri aș fi fericită, dar știu că nu va putea și îl las să-mi aducă tot ce vrea el, numai să fie frumos și colorat ți să-mi aducă zâmbete că eu oi ști ce-oi face cu ele.