povești

Probabil ești obosit și nu ai chef azi de plimbări printr-un oraș străin. putem rămâne acasă. azi am chef de povești. vreau să stau cu capul pe brațe, ale mele sau ale tale și să ascult…uite mi-am făcut și ceai fierbinte, avem și prăjituri și fructe și eu ca un copil cuminte am să te rog să-mi povestești ceva interesant. tu blând și calm ai să mă întrebi ce vreau să-mi povestești și eu privind prin ochii tăi spre geam voi da din umeri și zâmbind te voi ruga șoptit să-mi spui orice numai să alungăm tăcerea.

spune-mi o poveste despre ce se află dincolo de munții din fața mea, despre unde se duc norii de deasupra lor când obosesc. lor cine le spune povești? ce-i luminița de acolo? uite de după biserică, după brazii înalți lângă care stă proptită o macara. e prima stea sau doar un avion? clipește dar nu se mișcă și e sus sus. poate e un far pentru rătăciți.

oare pisicii visează? uite-l cum dă din urechi și mârâie cu ochii închiși. e atât de dulce când își pune capul în palma mea și adoarme mângâiat de mâinile mele uscate. se pare că e de la apa de aici căci n-avem praf în casă. nu mă voi uita sub brad de cadouri pentru că nu-l avem. pisicul l-ar da jos cu tot cu jucării. si-apoi e atât de primăvară aici încât parcă nu și-ar afla locul.

mai știi cerceii mei cu albastru? i-am lăsat acasă pentru că ziceam că mă întorc repede. mi-i dor de ei. îi purtam doar cu rochia mea albastră de primăvară și mi-am zis că până atunci mai este timp și eu mă voi întoarce și ei vor zângăni în ritmul pașilor mei plimbați prin chișinău.

uite luminița s-a stins. probabil era doar un avion care duce oameni cu gânduri, cu vise, cu daruri pentru cei dragi, cu așteptări, cu speranțe…..

căutări

cân eram mică mă pierdeam de multe ori între cearșafuri. de fapt nu știu prin ce minune îl întorceam pe dos și mă încâlceam printre materii și în toată zvîrcolirea și încercarea de a ieși din acel pătrat pe unde intra plapuma și picioarele mele rătăcite eu simțeam că mă enervez și mă sufoc în lupta cu cearșaful. aceeași stare de zvîrcoleală o am și acum și nu-i mai dau de capăt. am crescut și s-au înmulțit stările de rătăcire. ieri m-am rătăcit la propriu. plictisită de izolare într-o casă plină de oameni care nu intră în standardele mele, am ieșit pe ulițele orașului care m-a adăpostit. parcă știam traseul că mai fusesem pe aici, dar am scăpat o intersecție și în loc să merg la dreapta eu am ales stânga. m0au furat gândurile și imaginile caselor frumos aranjate pe străduțele înguste, pavate, curate, pline de verdeață și pomi cu fructe. aici e primăvară. și eu am rătăcit mai bine de două ore până am găsit drumul corect. oricum am mers alene, fără grabă pentru că știam pe unde ma aflu.

în fiecare zi văd munții imediat ce mă apropii de fereastra însorită. e mult soare aici și copaci înfloriți, iar eu rătăcită între gânduri. nu mă pot decide dacă să rămân aici sau să mă întorc acasă, chiar dacă nu mai am o casă mi-au rămas locurile și oamenii pe care-i știu. iar eu încă nu am nici putere, nici dorință de a cunoaște oameni și locuri noi.

 

sunt….

sunt destule citeva cuvinte spuse in citeva secunde ca sa ranesti pe cineva, ca să-i distrugi viața și e nevoie de câțiva ani ca să-și revină. cuvintele au putere chiar si atunci cand nu sunt rostite.

sensul vieții nu știu dacă l-a înțeles cineva dar știu că sunt case fără oameni și oameni fără case, orașe pustii și suflete golite, pomi de crăciun împodobiți și inimi frânte, mese îmbelșugate și bolnavi singuri pe paturile de spital, femei frumoase și curve șterse, bărbați slabi și oameni frumoși la suflet, mame nevoiașe și studente cu fuste scurte, haine scumpe și librării goale, vise colorate și zile fără soare……….

sunt străzi pe care nu mai vrei să calci pentru că te dor amintirile, te dor gândurile pe care le-ai avut când îți purtai pașii cu greu până acasă. sunt oameni puternici cu scopuri bine definite, cu trasee clare in viata si sunt oameni asa ca mine care nu stiu ce vor sau nu stiu cum sa obtina ce vor, care isi complica viata din plictiseala, din naivitate, din speranta…si lasa usa sufletului deschisa mai ales pentru cei care nu merita.

acum la sfarsit de an toata lumea trage linii si analizeaza anul care a trecut, isi fac planuri pentru anul care vine. eu nu vreau sa fac asta, eu nu astept sarbatorile si nici nu le simt pentru ca sunt amortita. cu siguranta a fost cel mai rau an din toata existenta mea. astept sa treaca durerea si stiu ca numai timpul poate vindeca si le aseaza pe toate la locul lor. si imi vine sa spun la toata lumea, sa strig mai degraba ce prostie am facut….din dragoste…ca sa-mi racoresc sufletul pus la incercari grele de atitea ori.

una peste alta acesta an a fost cu siguranta anul calatoriilor. m-am speriat cind le-am numarat. am facut citeva mii bune de km si m-am avantat cu capul inainte in tari straine uneori cu inima batand nebuna de fericire si iubire, alteori muta si surda si zdrobita de durere.

m-am autoexilat deja a doua oara intr-o tara a carei limba n-o cunosc dar care imi da libertate fara a pune prea multe intrebari si ma lasa sa-mi vindec ranile fara a ma certa. am gresit fata de mine in primul rand pentru ca nu pot trai fara iubire si pentru ca credeam ca am gasit-o.

de la anul care vine nu mai cer nimic. poate un loc de munca. din prostie am pierdut totul, tot ce am cladit in patru ani singura, cu propriile puteri am pierdut atat de usor, doar pentru ca am crezut si am sperat.

 

vreau

dacă am ajuns să vreau cercei noi și o frezură nouă plus fuste noi și colorate înseamnă că chiar e nevoie de o schimbare. cum mă sufocă tot filmul prost regizat în care am jucat atâta timp din propria mea prostie și insistență.

îmi place să stau câteodată cu ochii în pod și să mă întreb oare la anul pe vremea asta cum va fi? ce voi face? unde voi fi? și mereu sunt sigură că va fi mai bine decât acum.

mâine am două întâlniri importante, chiar de luni și sper să-mi aducă schimbări frumoase pentru că eu chiar am fost cuminte tot anul, mult prea cuminte și am așteptat mai mult decât trebuia. dacă ar putea moș crăciun să-mi aducă o pastilă de șters amintiri aș fi fericită, dar știu că nu va putea și îl las să-mi aducă tot ce vrea el, numai să fie frumos și colorat ți să-mi aducă zâmbete că eu oi ști ce-oi face cu ele.

povestea unui oraș

- nu poți fi și tu ca toată lumea? îmi spune râzând cu hohote după ce i-am dat înapoi ceașca cu ceai strâmbând din nas. ca de obicei, fratele meu uită că nu beau ceaiul cu zahăr. fratele meu e cel mai bun frate din lume chiar dacă se mișcă cu viteza melcului și îți răspunde la întrebare peste 5 minute. și mai greu e când îl trimiți după ceva, uită să se întoarcă prea curând în schimb știe să tacă întrebările care pe mine mă dor și să dea răspunsuri înțelepte. acum el e sprijinul meu chiar dacă e mai mic decât mine și are și el necazurile lui.

când eram mici aveam un joc al nostru de care nu ne mai săturam. aveam întinse pe pereții din camera noastră multe hărți. pe unul din pereți era o harta mare a României, unde visam să ajungem amândoi. eu mi-am îndeplinit o parte din vis, el nu. în jocul nostru pe hartă câștiga cel care găsea mai repede o anumită localitate, d eobicei sate scrise cu litere mici. când am mai crescut și am plecat de acasă, eu la Iași, el la Chișinău am uitat de jocul de-a harta, dar în gândurile noastre a rămas același oraș unde visam amândoi să ajungem, eu pentru că m-am îndrăgostit de numele și cultura orașului, el pentru că acolo se află cea mai bună universitate de arhitectură din țară. eu am reușit să vizitez orașul de câteva ori, el a rămas doar cu gândul la sutele de km și ghinionul ce l-au despărțit de oraș, chiar în ziua în care trebuia să plece. se pare că orașul nu vrea să ne primească.

e orașul cu cele mai plăcute trepte pentru că duc spre vârf de unde se deschide o priveliște ce-ți taie respirația, turnurile, biserica veche din centru, universitatea, străzile înguste pavate, încărcate cu aer de istorie și cultură germană și desigur apele năvalnice ale Someșului. câte zile am fost oaspetele acestui oraș mă surprindea mereu același lucru pe care îl vedeam imediat ce deschideam ochii: cerul. doar în aeroportul din budapesta am mai văzut așa cer, atât de aproape și în fiecare zi aceiași nori pătați cu gri, în fiecare zi aceiași, deși se mișcau parcă erau desenați de același pictor, în aceleași culori mereu. pentru mult timp mi s-a părut cel mai frumos oraș din lume pentru că nici ploaia, nici mâncarea pipărată n-au reușit să-mi schimbe părerea sau să-mi șteargă zâmbetul de pe buze. au reușit în schimb oamenii. o altă bucată de vreme m-a durut numele acelui oraș și mă rugam de el să mă lase încă o dată să-i ating asfaltul pavat, să-i mai simt o dată mirosul de apă rece năvalnică, foșnetul frunzelor din grădină, culorile caselor mici cu vârfuri ascuțite.

m-am îndrăgostit de actorii de acolo. n-am văzut nicăieri atâta emoție pe scenă. nicăieri n-am văzut ca actrița din rolul principal să se dezbrace pe scenă cu atâta grație și naturalețe. încă îmi stăruie în minte murmurul întregii săli când rochia ei pur și simplu s-a desprins de corpul ei alb-rozoviu căzând fără zgomot pe podea. e singurul lucru pe care îl regret. că nu voi mai revedea acei actori jucându-și rolurile. acea seară va rămâne mereu în amintirea mea ca atunci când încerci o băutură nouă sau tragi pe nas primele rotocoale de țigară, pe ascuns, în grabă, râzând și cu inima bătând puternic de frica de a nu fi prins și de plăcerea de a încerca ceva interzis.

după ce m-a primit în brațele sale și mi-a arătat toate locurile cu care se mândrește de sute de ani mi-a arătat că totuși locul meu nu e acolo și nu m-a lăsat să mă împotrivesc dorinței sale de a pleca de acolo. parcă poți lupta cu curenții reci ca gheața care umblă aiurea fără a ști unde vor ajunge, fără a se opri vreodată mai aproape de mal? nu poți înota împotriva curentului și nici nu-l poți opri lângă tine să te aștepte până îți tragi din nou răsuflarea ca să poți iarăși porni la drum. pur și simplu cu apele năvalnice nu poți ține ritmul. nu mă mai doare numele acelui oraș, dar nici nu mai vreau să mă întorc acolo.

 

oameni

noaptea se așternuse peste luminile din oraș, orașul pe care credeam că l-am lăsat pentru totdeauna în urmă și în care nu credeam să revin atât de curând. eram eu, întunericul și câțiva oameni în stație care așteptau troleibuzul. eu așteptam pe altcineva. întârzia și eu îmi odihneam gândurile și ochii pe geamul pizzeriei în care am stat de atâtea ori. abia când s-a ivit de după unui gard improvizat alergând și toată numai zâmbet mi s-a încălzit inima. ea alerga pentru mine, spre mine și îmi zâmbea mie. m-a luat de mână și m-a dus la cel mai apropiat magazin de unde am luat bere și am urcat la ea în casă unde am stat la povești până noaptea târziu. nu m-a certat, nu m-a judecat și nu m-a compătimit și i-am mulțumit pentru asta, i-am mulțumit pentru că în loc de reproșuri m-a hrănit, m-a ascultat, m-a primit cu brațele deschise și mi-a dat o cheie de la casa ei. și atunci am înțeles că de fapt oamenii sunt cei care ne colorează și ne îmbogățesc existența. până acum credeam că nu am prieteni și abia acum mi-am dat seama cât de mulți oameni dragi am în jurul meu, gata să mă ajute și să-mi fie alături fără a mă dojeni pentru că recunosc am călcat cu stângul în ultimii doi ani. dar cu mâna pe inimă pot spune că nu regret nimic și dacă aș putea să întorc timpul aș repeta aceleași greșeli chiar dacă știu câte lacrimi și nopți nedormite mă așteaptă.

toată lumea mă întreabă ce voi face mai departe, asta după ce am șocat pe toți cu noutățile mele. primele zile în care am stors lacrimi și păreri de rău credeam că lumea s-a sfârșit și chiar nu știam de unde să mai găsesc puteri din nou. acuma nu am planuri, doar un bilet de avion care mă va duce departe. nu fug, de data asta nu mai fug, pur și simplu vreau un altfel de revelion, mai colorat. vreau încă un timp de gândire pentru a începe anul cu dreptul. și chiar cred că voi reuși atâta timp cât am alături oamenii mei dragi, sunt atât d emulți și au atâta căldură pentru mine pe care nu o văzusem până acum. credeam că nu am nevoie de ei. de data asta îi voi lăsa să facă parte din viața mea și mai mult.