povești

Probabil ești obosit și nu ai chef azi de plimbări printr-un oraș străin. putem rămâne acasă. azi am chef de povești. vreau să stau cu capul pe brațe, ale mele sau ale tale și să ascult…uite mi-am făcut și ceai fierbinte, avem și prăjituri și fructe și eu ca un copil cuminte am să te rog să-mi povestești ceva interesant. tu blând și calm ai să mă întrebi ce vreau să-mi povestești și eu privind prin ochii tăi spre geam voi da din umeri și zâmbind te voi ruga șoptit să-mi spui orice numai să alungăm tăcerea.

spune-mi o poveste despre ce se află dincolo de munții din fața mea, despre unde se duc norii de deasupra lor când obosesc. lor cine le spune povești? ce-i luminița de acolo? uite de după biserică, după brazii înalți lângă care stă proptită o macara. e prima stea sau doar un avion? clipește dar nu se mișcă și e sus sus. poate e un far pentru rătăciți.

oare pisicii visează? uite-l cum dă din urechi și mârâie cu ochii închiși. e atât de dulce când își pune capul în palma mea și adoarme mângâiat de mâinile mele uscate. se pare că e de la apa de aici căci n-avem praf în casă. nu mă voi uita sub brad de cadouri pentru că nu-l avem. pisicul l-ar da jos cu tot cu jucării. si-apoi e atât de primăvară aici încât parcă nu și-ar afla locul.

mai știi cerceii mei cu albastru? i-am lăsat acasă pentru că ziceam că mă întorc repede. mi-i dor de ei. îi purtam doar cu rochia mea albastră de primăvară și mi-am zis că până atunci mai este timp și eu mă voi întoarce și ei vor zângăni în ritmul pașilor mei plimbați prin chișinău.

uite luminița s-a stins. probabil era doar un avion care duce oameni cu gânduri, cu vise, cu daruri pentru cei dragi, cu așteptări, cu speranțe…..

căutări

cân eram mică mă pierdeam de multe ori între cearșafuri. de fapt nu știu prin ce minune îl întorceam pe dos și mă încâlceam printre materii și în toată zvîrcolirea și încercarea de a ieși din acel pătrat pe unde intra plapuma și picioarele mele rătăcite eu simțeam că mă enervez și mă sufoc în lupta cu cearșaful. aceeași stare de zvîrcoleală o am și acum și nu-i mai dau de capăt. am crescut și s-au înmulțit stările de rătăcire. ieri m-am rătăcit la propriu. plictisită de izolare într-o casă plină de oameni care nu intră în standardele mele, am ieșit pe ulițele orașului care m-a adăpostit. parcă știam traseul că mai fusesem pe aici, dar am scăpat o intersecție și în loc să merg la dreapta eu am ales stânga. m0au furat gândurile și imaginile caselor frumos aranjate pe străduțele înguste, pavate, curate, pline de verdeață și pomi cu fructe. aici e primăvară. și eu am rătăcit mai bine de două ore până am găsit drumul corect. oricum am mers alene, fără grabă pentru că știam pe unde ma aflu.

în fiecare zi văd munții imediat ce mă apropii de fereastra însorită. e mult soare aici și copaci înfloriți, iar eu rătăcită între gânduri. nu mă pot decide dacă să rămân aici sau să mă întorc acasă, chiar dacă nu mai am o casă mi-au rămas locurile și oamenii pe care-i știu. iar eu încă nu am nici putere, nici dorință de a cunoaște oameni și locuri noi.