dezechilibrare

mă simt ca la circ. eu am rolul echilibristului care merge pe o sfoară subțire deasupra tuturor, de la o înălțime numai bună de rupt gâtul, cu ceva fragil în mână. ceva s-a stricat, ori vântul suflă prea tare, ori eu mă uit nu unde trebuie. ceva s-a stricat, nu merge, nu știu ce și nici unde. știu că m-am poticnit. dezechilibru total. se învârte casa cu tot cu mine, fuge pământul de sub picioare la propriu. nu sunt perfectă și mă mai desfac și eu pe componente aiurită senzație când pierzi busola gândurilor.

aiureli

Vreau orele astea să le păstrez pentru mine. Ore pictate cu aripi mari albe muiate în stropi calzi de ciocolată.

Lalele albe pe pereți albaștri, înnodate cu zâmbete scăldate în ruj de buze roz bon-bon.

Acorduri de vioară strigă spre porțile cerului în ritmul sufletului curat, eliberat de pietre gri.

Doar tocurile cizmelor îmi țin corpul pe pământ. Ușor ca o pană se întrece cu vântul și vrea să zboare spre ceruri.

Degetele lungi și subțiri leagă fire de ojă roșie și își aștern pe hârtie bucuria albului de nea.

Lacrimi de copil fericit că e îmbrăcat în haină nouă și dus din nou la joacă.

Cercei pictați în lemn se plimbă pe urechile îndreptate spre sunete crezute uitate.

Datorii, ale mele față de mine, față de alții, datorii ale altora față de mine.

Speranțe adunate în pumnul micuț înghețat care și-a pierdut pe stradă o mănușă. Niciodată nu pierd lucruri, doar oameni.

Coșulețe umplute cu flori de ciocolată.

Eu, plină de cuvinte încâlcite.

…………..

…………..

‎”Почему люди считают, что имеют право разрушить чужие жизни? Уходя, обижая, не звоня, бросая на ветер слова… Вы что, Боги, чтоб решать кому мучиться, а кому жить счастливо? Если уж сказал «Люблю», то будь добр любить до последнего вздоха. Если сказал «Обещаю», то разбейся в лепёшку, но сдержи обещание. Если произнёс «Не отпущу», то сделай всё, чтоб остаться. В противном случае, какой смысл жить, если каждое ваше слово равноценно нулю и не имеет значения?”

Иван Охлобыстин

mai departe

Ce ne face să mergem mai departe? Nici eu nu știu. Pe mine cu siguranță nu cărțile motivaționale m-au scos din hibernare. Poate din cauza oamenilor…pentru că le-am permis să fie alături de mine. Sau poate am crescut, că de, am mai adăugat de curând un an, chiar dacă nu l-am sărbătorit. Au fost multe nopți nedormite și gânduri, șiruri de gânduri au făcut drum lung până la stele și înapoi ținând lunii de urât și întâmpinând zorii. Au fost zile mute în care nu vorbeam nici măcar cu mine. Zile de privit pereții ca orbii fără să simt culorile.

Au fost oameni, oameni care după ce au văzut că nu mă pot lua cu binișorul mi-au dat palme peste față și m-au răcorit cu apă rece ca să mă trezesc. Fratemiu mi-a zis că arăt ca o nebună și el de nebuni în familie nu are nevoie. Mama mi-a spus, mai bine zis mi-a strigat în ureche (și câtă durere era în glasul ei) că nu-mi mai suportă mirosul de mortăciune că așa arătam, a om care nu mai trăiește. Și asta ajută mai mult decât o mie de cărți motivaționale, pachete de țigări și destrăbălări prin discotecă ce-i drept își au și ele rostul lor

A mai fost și orizontul, atât de aproape și alb, curat ca aerul proaspăt și creierul limpede și copacul minune cu flori care miroseau nebunește de frumos chiar și când a dat zăpada peste ele. Nu știu cum se cheamă că n-am mai văzut așa copaci, dar de fiecare dată când treceam pe sub el râdeam singură ca o nebună și nu mă săturam să-i simt aromele. Și toți câinii din parc se învărteau pe lângă mine veseli și zgomotoși și mă lăsau să-i mângâi dând mulțumiți din coadă.

Apoi au fost planurile visate la geamul din baia de la etajul 5. Îmi plac băile cu geamuri mari de unde poți vedea munții și multe luminițe când se așterne noaptea. Acolo, la geamul băii, cu ochii închiși și urechile ciulite am țesut planuri, am aruncat amintiri, am plâns doruri, am tăcut dureri și am creat zâmbete.

Zâmbetul a fost marea mea descoperire. Ca mierea în ceai când te ustură gâtul. Am început să mă trezesc cu zâmbet pe buze și în suflet, neforțat, de bunăvoie și m-am simțit minunat ca atunci când îți dai seama pentru prima dată că poți înota, ca atunci când după ce urci cu greu un deal mare și îți arunci privirea în jos uiți să respiri de la atâtea imagini colorate.

 

alb

După câteva luni bune de hibernare trezitul la șapte n-a fost o problemă, spre marea mea surprindere. Cred că nu mai încape somnul în mine. Plimbarea prin gerul de dimineață și priveliștea orașului alb văzut de la etajul 16 m-a făcut să-mi îndrăgesc din nou munca. Credeam că nu mai revin la ea. Eram hotărâtă să-mi schimb meseria, dar se pare că ea nu se lasă de mine

Numai că nu mi-am lăsat nici o zi de acomodare și încă nu înțeleg unde-s și ce fac. Prea repede am luat-o cu întâlnirile, ieșirile și culturalizările de tot felul N-am timp să înțeleg și nici nu prea simt nevoia. E un frig de îți îngheață toate simțurile și e minunat de alb (la fel ca geaca mea. m-am lăsat de negru în sfârșit), iar gerul e în ton cu noul meu parfum.

minuni

De ce Moldova e țara minunilor? Pentru că și când pleci din țară și când revii în patrie, la aeroport vei fi întâlnit și petrecut amabil în limba rusă chiar dacă omul te aude că tu vorbești română (și încă și îți mai zâmbește când te vede cum te zbați să-l convingi să-și amintească și el limba țării).

Pentru că atunci când vrei să iei un taxi, șoferul, pe unglas de businessman moldovean te întreabă cât de tare te-ar deranja dacă ar mai merge o persoană în mașină dar eu să plătesc suma întreagă? Mă întrebam oare scrie pe fruntea mea că aș fi vreo oiță bârsană și rătăcită? Că de, omu o văzut că vin ”de la Evropa” și s-o fi gândit că am să accept. Am refuzat și am urcat în altă mașină. Nici măcar n-am putut să mă mir sau să mă enervez.

Nu m-am mirat nici când ”priceputul” de șofer era să se ciocnească de câteva ori de alte mașini pentru că apăsa prea tare pe accelerație. Nici în avion nu mi-am făcut atâtea griji deși ne-au cam zdruncinat turbulențele din plin. Până la urmă a trebuit să-i arăt drumul șoferului și să-i explic pe ce stradă se circulă în sens unic și pe care nu că altfel nu mai ajungeam prea curând acasă. Măcara avut bunul simț să-mi dea bagajul jos. Și pentru asta i-am mulțumit.

Lista poate fi continuată, dar mă opresc aici. Azi mi-am închis stările ca să nu mă cuprindă deznădejdea că m-am întors Oamenii buni au avut grijă să mă întâlnească frumos și să-mi dea speranțe. Azi nu știu cum am o stare fără nume. I-aș spune ”închisă”, o stare d einimă blocată, fără emoții. Azi mi-am bucurat ochii cu niște poezii minunate. Și mai frumos e că autorul e un prieten bun de-al meu și mi-a promis și alte capodopere în curând. Îmi place să am în jurul meu oameni talentați, mă inspiră

Azi plouă cu stele…. 

oglinzi

Uneori simt nevoia să mă așez în fața unei oglinzi și să vorbesc cu mine. de fapt mie nu-mi plac oglinzile și le evit de cele mai multe ori. Nu-mi place să-mi văd imaginea oglindită pentru că uneori mă sperie și de fiecare dată holbarea în oglindă se termină cu aceeași spaimă și aceleași întrebări neroade despre sensul vieții și a existenței mele Dar, o dată de două sau trei ori pe an mi se întâmplă să fac popasuri în fața oglinzii și atunci încerc din nou să ghicesc și să înțeleg ce culoare au ochii mei. Parcă-s cafenii spălăciți, dar au și nuanță d everde uneori, mai ales când dă peste mine bocitul, cel mai mare talent al meu Și atunci când simt că scaunul pe care stau nu e potrivit pentru mine și patul în care dorm îmi fărâmă oasele (că numai asta mi-a mai rămas la 45 de kg ale mele), când simt că pereții camerei parcă sunt strâmbi și tavanul acuș acuș o să-mi cadă în cap, atunci mă așez frumușel ca la rugăciune și mă uit în oglindă, atâta cât reușesc, până apar alte întrebări idioate și cafeniul meu începe să adie a verde.

Azi am simțit că tăcerea îmi chinuie nasturii de sus a hainei. Am una neagră tricotată, ce-i drept mi-i cam largă și în timp a ajuns să aibă și găuri, iar nasturii abia se mai țin, dar de o lună și ceva doar ea îmi ține de cald. E o haină mai veche de-a mamei și e moale la atingere și reușește să-mi scoată ochii în evidență și mi se pare că mai alungă din cafeniul spălăcit din ochii mei. Par mai închiși la culoare

Nu știu cum alții reușesc să se proptească bine de patul în care își dorm visele, dar eu unde nu m-aș duce tot ca o barcă fără ancoră sunt. Nu-mi găsesc liniștea nicăieri, decât pentru câteva zile, timp în care neliniștea mea e înlocuită de admirația și descoperirea locurilor din jur. Asta nu durează mult și străzile care la început îmi luau ochii și mă făceau să chiui de bucurie și să-mi umplu plămânii cu aer de copil răzgâiat în timp se sting și dispar din orizontul meu cețos.

Mai știi ultimul oraș în care m-am ținut de mână cu tine și am țesut vise pe pânze de păiangen? Ei bine, nu ți-am spus niciodată, dar numai după două zile trăite acolo am simțit că vreau să fug. Nu era orașul meu și asta mă înspăimânta pentru că vroisem atât de mult să ajunf acolo, mai ales că acolo erai tu. Probabil de asta am plecat așa ușor de acolo, pentru că nu era orașul meu.

De asta nu vreau eu să-mi odihnesc oasele în mormânt când o fi să mor. Mă tem că m-oi răsuci în sicriu de prea multă plictiseală. Eu nu pot sta mult în același loc. Pentru liniștea sufletului meu cred, de fapt vreau șă-mi fie aruncată cenușa în vânt ca să pot alerga și după…. sufletele nu mor și n-aș vrea să-l știu pe al meu țintuit între scânduri de lemn.

Când simt că nu mai simt pământul sub tălpi și mintea îmi zboară în nori îmi apare mereu în minte nucul din grădina bunicii. Nici azi nu-mi explic de ce acel copac (deja uscat de vreme, tăiat și pus pe foc) a rămas un simbol. E ancora mea care mă duce acolo unde îmi simt rădăcinile, chiar dacă numai cu gândul. știu că acum câțiva ani când am trecut pe cărare și am cotit la stânga ca să mă întâlnesc cu amintirile copilăriei mele am uitat să respir când de după colț, în loc de ramuri mari și vânjoase eu am dat cu ochii de un ciot. După ce mi-am amintit să respir și simțeam cum vuiește capul de uimire mi-am dat seama că timpul e nemilos și cu copacii, or acest copac era deja falnic încă de când era tata copil. M-am așezat pe ciot și am privit spre valea Răutului peste cușmele sure ale caselor, peste imașul mare și verde, apoi am trecut cu ochii minții râul pe podeț, am trecut încă un sat și mi-am oprit ochii tocmai pe câmpurile negre care uneau cerul cu pământul.

Săptămâna viitoare mai fac o călătorie. Una cu bagaje multe de data asta și cu ceva planuri bătute în cuie. Poate că nu e o alegere tocmai bună să te întorci de unde ai plecat, dar știu că e ultima mea încercare. la fel de bine știu că mai devreme sau mai târziu îmi voi face bagajele din nou și voi pleca să-mi găsesc liniștea în altă parte. Încă nu m-am uitat pe hartă, dar știu unde aș vrea să ajung. Dar nu acum. Oricum voi pleca…mereu…