minuni

De ce Moldova e țara minunilor? Pentru că și când pleci din țară și când revii în patrie, la aeroport vei fi întâlnit și petrecut amabil în limba rusă chiar dacă omul te aude că tu vorbești română (și încă și îți mai zâmbește când te vede cum te zbați să-l convingi să-și amintească și el limba țării).

Pentru că atunci când vrei să iei un taxi, șoferul, pe unglas de businessman moldovean te întreabă cât de tare te-ar deranja dacă ar mai merge o persoană în mașină dar eu să plătesc suma întreagă? Mă întrebam oare scrie pe fruntea mea că aș fi vreo oiță bârsană și rătăcită? Că de, omu o văzut că vin ”de la Evropa” și s-o fi gândit că am să accept. Am refuzat și am urcat în altă mașină. Nici măcar n-am putut să mă mir sau să mă enervez.

Nu m-am mirat nici când ”priceputul” de șofer era să se ciocnească de câteva ori de alte mașini pentru că apăsa prea tare pe accelerație. Nici în avion nu mi-am făcut atâtea griji deși ne-au cam zdruncinat turbulențele din plin. Până la urmă a trebuit să-i arăt drumul șoferului și să-i explic pe ce stradă se circulă în sens unic și pe care nu că altfel nu mai ajungeam prea curând acasă. Măcara avut bunul simț să-mi dea bagajul jos. Și pentru asta i-am mulțumit.

Lista poate fi continuată, dar mă opresc aici. Azi mi-am închis stările ca să nu mă cuprindă deznădejdea că m-am întors Oamenii buni au avut grijă să mă întâlnească frumos și să-mi dea speranțe. Azi nu știu cum am o stare fără nume. I-aș spune ”închisă”, o stare d einimă blocată, fără emoții. Azi mi-am bucurat ochii cu niște poezii minunate. Și mai frumos e că autorul e un prieten bun de-al meu și mi-a promis și alte capodopere în curând. Îmi place să am în jurul meu oameni talentați, mă inspiră

Azi plouă cu stele…. 

oglinzi

Uneori simt nevoia să mă așez în fața unei oglinzi și să vorbesc cu mine. de fapt mie nu-mi plac oglinzile și le evit de cele mai multe ori. Nu-mi place să-mi văd imaginea oglindită pentru că uneori mă sperie și de fiecare dată holbarea în oglindă se termină cu aceeași spaimă și aceleași întrebări neroade despre sensul vieții și a existenței mele Dar, o dată de două sau trei ori pe an mi se întâmplă să fac popasuri în fața oglinzii și atunci încerc din nou să ghicesc și să înțeleg ce culoare au ochii mei. Parcă-s cafenii spălăciți, dar au și nuanță d everde uneori, mai ales când dă peste mine bocitul, cel mai mare talent al meu Și atunci când simt că scaunul pe care stau nu e potrivit pentru mine și patul în care dorm îmi fărâmă oasele (că numai asta mi-a mai rămas la 45 de kg ale mele), când simt că pereții camerei parcă sunt strâmbi și tavanul acuș acuș o să-mi cadă în cap, atunci mă așez frumușel ca la rugăciune și mă uit în oglindă, atâta cât reușesc, până apar alte întrebări idioate și cafeniul meu începe să adie a verde.

Azi am simțit că tăcerea îmi chinuie nasturii de sus a hainei. Am una neagră tricotată, ce-i drept mi-i cam largă și în timp a ajuns să aibă și găuri, iar nasturii abia se mai țin, dar de o lună și ceva doar ea îmi ține de cald. E o haină mai veche de-a mamei și e moale la atingere și reușește să-mi scoată ochii în evidență și mi se pare că mai alungă din cafeniul spălăcit din ochii mei. Par mai închiși la culoare

Nu știu cum alții reușesc să se proptească bine de patul în care își dorm visele, dar eu unde nu m-aș duce tot ca o barcă fără ancoră sunt. Nu-mi găsesc liniștea nicăieri, decât pentru câteva zile, timp în care neliniștea mea e înlocuită de admirația și descoperirea locurilor din jur. Asta nu durează mult și străzile care la început îmi luau ochii și mă făceau să chiui de bucurie și să-mi umplu plămânii cu aer de copil răzgâiat în timp se sting și dispar din orizontul meu cețos.

Mai știi ultimul oraș în care m-am ținut de mână cu tine și am țesut vise pe pânze de păiangen? Ei bine, nu ți-am spus niciodată, dar numai după două zile trăite acolo am simțit că vreau să fug. Nu era orașul meu și asta mă înspăimânta pentru că vroisem atât de mult să ajunf acolo, mai ales că acolo erai tu. Probabil de asta am plecat așa ușor de acolo, pentru că nu era orașul meu.

De asta nu vreau eu să-mi odihnesc oasele în mormânt când o fi să mor. Mă tem că m-oi răsuci în sicriu de prea multă plictiseală. Eu nu pot sta mult în același loc. Pentru liniștea sufletului meu cred, de fapt vreau șă-mi fie aruncată cenușa în vânt ca să pot alerga și după…. sufletele nu mor și n-aș vrea să-l știu pe al meu țintuit între scânduri de lemn.

Când simt că nu mai simt pământul sub tălpi și mintea îmi zboară în nori îmi apare mereu în minte nucul din grădina bunicii. Nici azi nu-mi explic de ce acel copac (deja uscat de vreme, tăiat și pus pe foc) a rămas un simbol. E ancora mea care mă duce acolo unde îmi simt rădăcinile, chiar dacă numai cu gândul. știu că acum câțiva ani când am trecut pe cărare și am cotit la stânga ca să mă întâlnesc cu amintirile copilăriei mele am uitat să respir când de după colț, în loc de ramuri mari și vânjoase eu am dat cu ochii de un ciot. După ce mi-am amintit să respir și simțeam cum vuiește capul de uimire mi-am dat seama că timpul e nemilos și cu copacii, or acest copac era deja falnic încă de când era tata copil. M-am așezat pe ciot și am privit spre valea Răutului peste cușmele sure ale caselor, peste imașul mare și verde, apoi am trecut cu ochii minții râul pe podeț, am trecut încă un sat și mi-am oprit ochii tocmai pe câmpurile negre care uneau cerul cu pământul.

Săptămâna viitoare mai fac o călătorie. Una cu bagaje multe de data asta și cu ceva planuri bătute în cuie. Poate că nu e o alegere tocmai bună să te întorci de unde ai plecat, dar știu că e ultima mea încercare. la fel de bine știu că mai devreme sau mai târziu îmi voi face bagajele din nou și voi pleca să-mi găsesc liniștea în altă parte. Încă nu m-am uitat pe hartă, dar știu unde aș vrea să ajung. Dar nu acum. Oricum voi pleca…mereu…

o zi minunată

Azi pot să spun cu mâna pe inimă că am avut o zi minunată chiar dacă am dormit doar 6 ore și am vorbit toată ziua prin semne încă mă doare gâtul și nu pot vorbi. dar ziua a fost superbă. în sfârșit am găsit haine pe mărimea mea că am tot colindat magazinele o lună întreagă și pt scheletici alde mine haine de iarnă la raionul pt maturi nu prea sunt nici acum nu-mi pot lua ochii de la rochiile mele colorate timpul a ținut cu noi și am avut parte de o plimbare minunată chiar dacă ajunsă acasă nu-mi mai simțeam picioarele.

cea mai frumoasă parte a zilei, a serii de fapt, a început când mama a început să frământe aluat. aluatul creștea, crema se bătea și amintirile curgeau. mama mi-a copt azi trandafiri, prăjiturile copilăriei mele și am depănat împreună amintiri din copilăria mea și tinerețea ei. o seară minunată plină de liniște, pace și arome de poveste.

in sfarsit EU

Eu n-am zburat si n-am avut atata soare in ochi nici cind eram indragostita si fluturii din stomacul meu nu ma lasau sa dorm sau sa maninc tot din farfurie. Si acum chiar nu-mi arde de dragoste si nci insarcinata nu-s (desi mi-as dori enorm de mult), nici la loto n-am castigat si visul meu de a avea propriul meu cuibusor d enebunii si placeri inca e departe de a fi real. Da simt ca m-am nascut a doua oara si atita liniste si zimbet n-am mai avut de muuuuultaaaa vreme, maia les ca am nimerit intr-o situatie tare prosteasca.

N-am nimic acum, dar totusi am inteles ca pot avea atit de multe daca imi schimb atitudinea cum spunea cineva care nu ma cunoaste si pe care n-o cunosc decat virtual.

Eu pur si simplu simt ca mi-am apucat viata de manuta si cum mergem, sarim mai bine zis, pe acelasi drum, sau mai bine zis bordura varuita cu alb Suntem impreuna in sfarsit si nu mai merge una pe un drum si alta pe alt drum.

Ma simt bine cu noua EU si sper sa ramana cu mine cat mai mult timp cu putinta. Nu pot intelege cum am putut sa fiu atat de oarba pana acum Se pare ca in cazul meu suferinta a fost utila in sfarsit.

P.S: în fiecare seara (mai bine zis dimineata) cand merg la culcare imi amintesc de noaptea cind te intrebam nu stiu ce prostii si tu taceai si eu tot ii dadeam inainte cu intrebarile si tu taceai incapatinat dupa care miai spus ca atunci vorbeai cu Dumnezeu si cand taci sa nu te deranjez. Ei bine de cand am inceput si eu sa vorbesc cu Dumnezeu sunt mai linistita

cutremur

nici acum nu-mi pot scoate din urechi sunetul infernal care m-a trezit de dimineata. credeam ca o sa cada dulapul peste mine si nu intelegeam de ce patul se misca. nici nu stiu cind am ajuns in hol sub usorul usii. dormeam dar creierul meu a inteles pina la urma ca e cutremur. desi tremuram ca varga de spaima nu-mi puteam lua ochii de la petele de lumina de pe pereti. apa din acvarium facea valuri si sarmanii pestisori erau agitati rau de tot. numai pisicul nu avea nici un stres si si-a continuat somnul dupa ce mi-a tras o privire linistitoare. cu vocea gatuita si inima gata sa-mi sara din piept m-am bagat inapoi in pat. m-am gandit ca daca o fi sa-mi cada tavanul in cap va cadea fie ca stau pe scaun la bucatarie sau in pat cu capul pe perna, mai ales ca nu dormisem de doua nopti. oboseala m-a ajuns din urma si am adormit imediat. am eu talent nemaipomenit de a -mi provoca singura insomnii cu framantari si ganduri. stiu ca la voi ninge si e frig da la mine aici e soare si pamantul se cutremura. sper ca la noapte dorm.

timp

se spune că timpul le vindecă pe toate. adevărat, dar….în timp ce mi se strecoară printre degete fire de nisip din clepsidra timpului și văd cum se golește vinul din pahar mă întreb dacă am atâta timp să aștept.

izolarea prinde bine, dar…cu limită altfel riști să nu mai ieși din  mormântul singurătății pe care ți-l sapi cu bună știință, nesilită de nimeni.

lacrimile curăță ochii, dar până la o vreme, când apar durerile de cap și cafeniul din ochi nu se mai vede de la atâta roșeață e prostie curată.

amintirile sunt bune, dar…numai atunci când ai închis bine toate ușile ca să nu te pomenești cu curent în casa inimii și să te pomenești din nou electrocutat, paralizat, amorțit, îmbătrânit….deși mă apropii de 30 încă nu am fire albe și totuși m-am trezit azi dimineață că vreau să-mi vopsesc părul. n-am mai făcut-o de ani buni.

când simți că aripile îți cad jos și te doboară te ridică o pereche de cizme verzi cu tocuri

muzica…muzica și poezia au fost cele mai puternice religii ale mele până m-am rănit cu cioburi și le-am izgonit din casa mea. acum după aproape două luni de muțenie am dat volumul la maxim și mi-am uns sufletul cu sunetele mele dragi și vechi de pian și vioară. și mi-am amintit că mișcările de balet mă scapă de durerile mele interminabile de spate. oasele mele se lovesc unul de altul și mă trezesc cu ele învinețite.

am înțeles unde se ascunde liniștea și unde e locul potrivit pentru ea, dar deocamdată nu am nici o hartă care să mă conducă într-acolo. nu știu dacă m-am vindecat de nerăbdare, dar știu cât de multe greșeli am făcut până acum și știu că nu mai am voie să greșesc. nu mai am cum, altfel risc ca oamenii dragi mie să se lepede de mine ca de o rîie.

marea mea de aur…o găsesc în fiecare seară de la 4 la 6 într-un parc mult prea straniu pt mine. e atâta liniște pe cerul auriu roșcat la acea oră și e atâta primăvară pe drumul înverzit de iarbă și atât de gol ca și sufletul meu.

locuri frumoase…am văzut multe în anul care a trecut și în săptămânile primului an. mă pufnește râsul când unii mă invidiază și mă felicită pt viața mea frumoasă plină de călătorii. numai că nu întotdeauna lucrurile sunt așa cum par.

trecutul….trecutul nu se plânge pt că în timp ce stai cu fața la el, te întorci cu spatele la viitor. și eu am atâta nevoie de viață. vreau să trăiesc. vreau acasă. mi-i dor de trandafirii mei albi..

prietenii…sunt buni dacă îi accepți așa cum sunt.

iubirea…rămâne dacă știi să lupți, dacă luptă amândoi.

nervii…trec dacă realizezi că ei doar strică în loc să repare.

certurile…dispar dacă taci atunci când nu știi ce să spui sau spui doar prostii, cum știu să fac eu.

viața…e un chin, dar un chin frumos dacă știi să nu vezi cioburile și crengile uscate.

 

nervi

se întâmplă cu unii oameni niște ciudățenii greu de înțeles pt cei din jurul lor. se întâmplă așa ca atunci când pt unii viața merge mereu înainte și e mai plină ca niciodată, pt unii se întâmplă că se oprește în loc. văzusem aseară un reportaj despre un biet suflet care după câteva pierderi tragice pur și simplu a simțit că nu mai poate trăi ca înainte, deși avea o carieră de succes și bani bani, ei uite femeia asta s-a retras, pur și simplu s-a închis în casă pentru 21 de ani. atât a considerat ea că are nevoie pentru a-și reveni și viața ei s-a oprit în loc. ai mei m-au privit lung și după ce și-au dat cu părerea că eu probabil o înțeleg cel mai bine pe femeie m-au întrebat dacă și eu voi proceda la fel. cu siguranță mă voi izola, deja am început s-o fac, doar că nu pt 21 de ani. eu vreau să-mi revin mai curând. numai că….

se întâmplă atunci când ești un munte de nervi și frustrări și regrete și căutări de răspunsuri și soluții…se întâmplă când ești în așa stări și împarți spațiul cu niște nesuferiți mai nesuferiți decât tine, ei bine atunci te transformi într-un pericol social. brusc, pentru că nervii tăi sunt încordați la maxim și bunul tău simț e afectat de prostia celor cu care stai la masă..ei bine atunci brusc devii monstrul din casă, cea mai urâtă și mai needucată persoană. și chiar mă simt acoperită de păcate doar pentru că nu-mi pot ține cuvintele acasă în astfel de momente când sunt înconjurată de oameni cu care nu știu cum să mă port pentru că prostia și neștiința și obrăznicia lor întrece orice limite. și eu cu sabia dreptății în mână (ca de obicei) nu fac decât să cad tot mai jos și mai jos de parcă m-aș bălăci într-o apă murdară din care nu mai pot să ies.

ploi

Plouă mut și mărunt, peste case, peste drum…deschid palma, stropi adun, peste gânduri îi arunc și mă-mbrac cu haine groase, frigul să-l alung din casă…

Doar când nu ai doruri, doar atunci îți aparții în întregime…

povești

Probabil ești obosit și nu ai chef azi de plimbări printr-un oraș străin. putem rămâne acasă. azi am chef de povești. vreau să stau cu capul pe brațe, ale mele sau ale tale și să ascult…uite mi-am făcut și ceai fierbinte, avem și prăjituri și fructe și eu ca un copil cuminte am să te rog să-mi povestești ceva interesant. tu blând și calm ai să mă întrebi ce vreau să-mi povestești și eu privind prin ochii tăi spre geam voi da din umeri și zâmbind te voi ruga șoptit să-mi spui orice numai să alungăm tăcerea.

spune-mi o poveste despre ce se află dincolo de munții din fața mea, despre unde se duc norii de deasupra lor când obosesc. lor cine le spune povești? ce-i luminița de acolo? uite de după biserică, după brazii înalți lângă care stă proptită o macara. e prima stea sau doar un avion? clipește dar nu se mișcă și e sus sus. poate e un far pentru rătăciți.

oare pisicii visează? uite-l cum dă din urechi și mârâie cu ochii închiși. e atât de dulce când își pune capul în palma mea și adoarme mângâiat de mâinile mele uscate. se pare că e de la apa de aici căci n-avem praf în casă. nu mă voi uita sub brad de cadouri pentru că nu-l avem. pisicul l-ar da jos cu tot cu jucării. si-apoi e atât de primăvară aici încât parcă nu și-ar afla locul.

mai știi cerceii mei cu albastru? i-am lăsat acasă pentru că ziceam că mă întorc repede. mi-i dor de ei. îi purtam doar cu rochia mea albastră de primăvară și mi-am zis că până atunci mai este timp și eu mă voi întoarce și ei vor zângăni în ritmul pașilor mei plimbați prin chișinău.

uite luminița s-a stins. probabil era doar un avion care duce oameni cu gânduri, cu vise, cu daruri pentru cei dragi, cu așteptări, cu speranțe…..

căutări

cân eram mică mă pierdeam de multe ori între cearșafuri. de fapt nu știu prin ce minune îl întorceam pe dos și mă încâlceam printre materii și în toată zvîrcolirea și încercarea de a ieși din acel pătrat pe unde intra plapuma și picioarele mele rătăcite eu simțeam că mă enervez și mă sufoc în lupta cu cearșaful. aceeași stare de zvîrcoleală o am și acum și nu-i mai dau de capăt. am crescut și s-au înmulțit stările de rătăcire. ieri m-am rătăcit la propriu. plictisită de izolare într-o casă plină de oameni care nu intră în standardele mele, am ieșit pe ulițele orașului care m-a adăpostit. parcă știam traseul că mai fusesem pe aici, dar am scăpat o intersecție și în loc să merg la dreapta eu am ales stânga. m0au furat gândurile și imaginile caselor frumos aranjate pe străduțele înguste, pavate, curate, pline de verdeață și pomi cu fructe. aici e primăvară. și eu am rătăcit mai bine de două ore până am găsit drumul corect. oricum am mers alene, fără grabă pentru că știam pe unde ma aflu.

în fiecare zi văd munții imediat ce mă apropii de fereastra însorită. e mult soare aici și copaci înfloriți, iar eu rătăcită între gânduri. nu mă pot decide dacă să rămân aici sau să mă întorc acasă, chiar dacă nu mai am o casă mi-au rămas locurile și oamenii pe care-i știu. iar eu încă nu am nici putere, nici dorință de a cunoaște oameni și locuri noi.